2014 LA Hacks Keynote

Vă mulțumesc mult pentru timpul și pentru atenția voastră în seara asta. Este absolut incredibil să vezi că atât de mulți tineri s-au reunit aici pentru a construi lucruri. Apreciez că m-ați inclus și pe mine.

Oamenii mă întreabă frecvent care este cheia succesului și mi-am pus și eu întrebarea asta.

Dar abia de curând am găsit un răspuns. Am avut norocul ca un înțelept dintr-un templu din Hong Kong să-mi citească în palmă. În afară de a mă înștiința că mă voi căsători și că voi avea un fiu înainte de 30 de ani, mi-a mai dat și trei chei ale succesului.

Și anume:

1. Munca susținută

2. Înzestrarea

3. Relațiile dintre oameni

Având în vedere că sunteți toți aici într-o seară de vineri la ora zece cu scopul de a lucra împreună în următoarele 36 de ore, nu cred că e cazul să vorbesc prea mult despre muncă susținută și înzestrare. În mod clar le aveți din belșug.

Prin urmare, în seara asta mă voi concentra asupra relațiilor dintre oameni; nu acelea care se dezvoltă prin schimburi de cărți de vizită sau pe LinkedIn, ci cele care se formează de-a lungul timpului prin conversații profunde, pasionate și animate.

M-am gândit să vă vorbesc despre ceva ce facem la Snapchat și despre care am învățat la liceul Crossroads. Practica aceasta au împrumutat-o, la rândul lor, de la Fundația Ojai și este vorba de un consiliu. Poate că unora li se pare siropos, dar este foarte important pentru noi. Înseamnă că o dată pe săptămână, timp de aproximativ o oră, grupuri de aproximativ zece persoane se reunesc și vorbesc despre cum se simt. Așa cum există trei chei ale succesului, există și trei reguli pentru consiliu. Prima este să vorbim din inimă, a doua este obligația de a asculta și a treia este că ce se întâmplă în consiliu rămâne în consiliu. Am constatat că această combinație specifică este incredibil de utilă pentru a învăța nu doar cum să exprimăm ceea ce simțim, ci și pentru a înțelege și a aprecia sentimentele altora.

Un prieten mi-a spus că știi că iubești pe cineva când vrei să-ți împărtășești poveștile cu acea persoană și aș adăuga că, probabil, este și persoana pe care vrei să o asculți cel mai mult.

Așa că, fără a reduce din importanța vorbirii din inimă sau a capacității de a asculta cu atenție, vreau să vorbesc despre ideea că ce se întâmplă în consiliu rămâne în consiliu. Faptul că sentimentele exprimate în timpul consiliului nu sunt divulgate în mod public creează un spațiu în care ne putem arăta vulnerabili. Ne permite să ne împărtășim cele mai profunde și unice gânduri care, într-un alt context, ar putea fi înțelese greșit. Mai simplu spus: respectăm intimitatea consiliului.

Din păcate, intimitatea este prea des înțeleasă ca secret, când, după cum arată Nissenbaum, intimitatea se concentrează, de fapt, pe înțelegerea contextului. Nu pe ce se spune, ci unde se spune și cui. Intimitatea ne permite să ne bucurăm și să învățăm din apropierea creată când împărtășim lucruri diferite cu persoane diferite în contexte diferite.

Kundera scrie: „... în viața privată ne vorbim de rău prietenii și înjurăm. Faptul că ne comportăm diferit în privat decât în public este experiența cea mai evidentă a tuturor, este chiar fundația vieții individului; în mod curios, acest fapt evident rămâne inconștient, nerecunoscut, întunecat pentru totdeauna de visuri lirice despre casa de sticlă transparentă, rareori este perceput ca valoarea pe care trebuie să o apărăm mai presus de orice.”

În America, înainte de internet, diviziunea între viețile noastre publice și cele private era de obicei legată locația fizică, de locul nostru de muncă și de casă. Contextul în care comunicam cu prietenii și cu familia noastră era clar. La muncă eram profesioniști și acasă eram soți, soții, fii sau fiice.

Sunt puțini cei care înțeleg mai bine diferența dintre exprimarea publică și privată ca celebritățile, ale căror personalități publice pot genera un interes considerabil pentru viețile lor private. Când intimitatea unei persoane este amenințată, când contextul în care se distribuie ceva se prăbușește, publicul și privatul devin foarte distincte.

De curând, într-un aeroport, mi-a atras atenția un articol special din Newsweek care promitea să publice „Albumul pierdut” al lui Marilyn Monroe. Într-adevăr, un jurnalist a găsit un album pe care ea îl crease pentru un prieten fotograf.

Jurnalistul scrie despre album: „Este Marilyn naturală, cu părul dezordonat și care nu-și face griji despre ce ar putea crede ceilalți sau despre cum s-ar putea uita la ea. Nu se uită la compoziția pozelor. Se uită la ce face în poze. Îi place să se distreze.”

Paginile sunt colorate, cu gândurile și sentimentele lui Marilyn mâzgălite lângă imagini. Lângă o fotografie de-ale ei în halat de baie și înconjurată de echipament de producție, scrie: „o fată nu are niciun pic de intimitate când lucrează.” Marilyn a simțit că albumul ei era un loc privat pe care îl împărtășea cu prietenul ei fotograf. Nu era parte din persoana ei publică.

Internetul ne încurajează să creăm albume ale sentimentelor noastre care sunt împărtășite, posibil fără context, pentru ca prietenii (sau „audiența” noastră) să se bucure de ele. Ne exprimăm sentimentele prin informații folosite ulterior pentru a ne clasifica și profila existența.

Pe internet organizăm informația după popularitate în încercarea de a-i stabili validitatea. Dacă un site este citat de multe alte site-uri, este considerat mai valoros sau mai de încredere. Sentimentele exprimate pe rețelele sociale sunt cuantificate, validate și distribuite într-un mod similar. Expresia populară devine cea mai valoroasă formă de expresie.

Afacerile cu rețele sociale reprezintă o expansiune agresivă a capitalismului în relațiile noastre personale. Ni se cere să „interpretăm” pentru prietenii noștri, să creăm lucruri care le plac, să lucrăm la o „marcă personală”, iar brandurile ne învață că autenticitatea este rezultatul consecvenței. Trebuie să ne onorăm „eu-ul cel adevărat” și să expunem același eu tuturor prietenilor, altfel riscăm discreditarea.

Însă caracterul nostru uman nu poate fi adevărat sau fals. Suntem plini de contradicții și ne schimbăm constant. Asta este bucuria vieții umane. Noi nu suntem mărci, pur și simplu, nu este în natura noastră.

Tehnologia a perpetuat mitul casei de sticlă transparente și a creat o cultură care pune mai multă valoare pe opinia populară decât pe gândirea critică. Ne-am permis să credem că mai multă informație înseamnă mai multe cunoștințe. Și, din ce în ce mai mult, trăim vremuri în care, așa cum spune Rosen „informațiile personale împărtășite inițial cu prietenii și cu colegii noștri pot fi expuse și interpretate greșit, de un public mai puțin înțelegător.”

De fiecare dată când ne exprimăm, facem acest lucru conștienți că lucrurile pe care le spunem ar putea deveni publice și permanente. Suntem încurajați să ne exprimăm în moduri care sunt acceptate de un public cât mai larg. Ne pierdem individualitatea în favoarea acceptării publice.

Temerea mea este că am dezvoltat o generație de oameni care cred că liderii de succes sunt cei cu urmăritori. Eu cred că cei mai buni lideri sunt cei care susțin un proiect, care au un punct de vedere. Și acest punct de vedere trebuie dezvoltat, nu singuri, dar în sfera privată, altfel riscă să devină o platitudine în căutarea sprijinului public.

Ca să mă încurajez, m-am bazat adesea pe aceste cuvinte spuse de Roosevelt la Sorbona: „Nu criticul este cel care contează, nu cel care stă pe margine și care arată cu degetul la cum s-a împiedicat omul puternic, ori cum ar putea cel care face un lucru să-l facă mai bine. Meritul i se cuvine celui care se află în arenă, a cărui față e năclăită de praf, sânge și sudoare; celui ce se luptă cu mult curaj; celui care dă greș iar și iar, pentru că nu există efort fără greșeală și neajunsuri; celui ce se străduiește să înfăptuiască tot ce trebuie înfăptuit; celui ce cunoaște entuziasmul și devotamentul și care se dăruiește unei cauze demne de laudă; celui care, în cele din urmă, cunoaște, în cel mai bun caz, triumful unei mărețe realizări, iar în cel mai rău caz, dacă dă greș, măcar greșește dovedind un curaj fără limite, astfel încât locul său nu va fi nicicând alături de acele suflete reci și timide care nu cunosc nici victoria, nici înfrângerea.”

Am construit o societate în care cei din arenă se luptă prea des nu pentru viața lor, nu pentru familia lor, nici pentru punctul lor de vedere măcar, ci pentru spectatori și aplauze. Iar noi, spectatorii din arenă, distrați pe cinste, beți și bine hrăniți, suntem sătui. Dar suntem și fericiți?

Kundera scrie: „... când ne-am făcut un obicei din a divulga viața privată a unei alte persoane, pășim într-o epocă în care miza cea mai mare este supraviețuirea sau dispariția individului.”

Cred că trăim în această epocă acum.

Mă retrag nu înainte de a vă împărtăși paragraful final al unui discurs ce trebuia să fie rostit de președintele Kennedy în ziua în care a fost asasinat. În acea zi, Kennedy ar fi vorbit în vreme de război. În seara asta, vă cer să-l ascultați în timp ce ducem bătălia împotriva distrugerii individului.

„Noi, în această țară, în această generație, suntem, mai degrabă prin forța destinului decât prin alegere proprie, străjerii zidurilor libertății mondiale. Cerem așadar să fim vrednici de puterea și de responsabilitatea noastră, să ne punem în aplicare forța cu înțelepciune și cu reținere și să ducem la îndeplinire în timpul vieții noastre și pentru totdeauna vechea viziune de «pace pe pământ, între oameni, bună învoire». Acesta trebuie să fie mereu obiectivul nostru, iar dreptatea cauzei noastre trebuie să stea mereu la baza forței noastre. Căci, așa cum s-a scris în vremurile de demult: «dacă nu păzește Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzește».”

Suntem aici cu toții pentru a șterge stigmatul conform căruia pirateria informatică are de-a face în primul rând cu expunerea lucrurilor pe care oamenii nu vor să le expună. Vă provoc pe toți să creați un spațiu în acest weekend, în această perioadă foarte importantă, care să onoreze și să respecte gândurile, sentimentele și visele altora. Am venit aici pentru a găsi confort și bucurie în a împărtăși și a crea. Trebuie să construim cu atenție pentru generațiile noastre viitoare astfel încât acestea să poată descoperi bucuriile interacțiunii cu ceilalți oameni și exprimarea individuală protejate de intimitate.