Un lucru comun pe care îl auzim despre rețelele sociale este că, dacă faci fotografii tot timpul, nu „trăiești clipa”. Ar trebui să punem telefonul jos și să trăim viața, în loc să ne preocupe atât documentarea ei. Acest sentiment presupune în mod eronat că documentarea și experimentarea sunt lucruri diferite, o rămășiță conceptuală a modului în care obișnuiam să ne gândim la fotografie ca la un obiect de artă, ca la un conținut, în loc să o privim ca ceea ce este de multe ori în ziua de azi: mai puțin un obiect și mai mult o experiență care merită împărtășită. Dar nu toate rețelele sociale sunt construite la fel și cred că putem face o distincție între cele două: cele bazate pe media și cele care au la bază comunicarea.
Cercetătoarea Sherry Turkle dezbate acest subiect într-un editorial recent din New York Times, descriind modul în care faimosul comediant Aziz Ansari își salută fanii pe stradă. Fanii vor să facă o fotografie cu el, pentru a avea o dovadă documentară, însă el le oferă în schimb o conversație despre munca sa, lăsând mulți fani nemulțumiți. Turkle extrapolează această întâlnire ca fiind reprezentativă pentru modul în care funcționează rețelele sociale în general, ceea ce eu consider a fi o neînțelegere semnificativă și o îndepărtare de la modul în care oamenii folosesc serviciile sociale în prezent. A întâlni o persoană faimoasă este acel moment special pentru care vrei să păstrezi o dovadă; conversația poate să fie plăcută, însă cu o celebritate aceasta va avea loc unilateral, deoarece este posibil fie să nu își amintească de tine, fie să vrea să continue conversația altă dată. A compara sociabilitatea online ca fiind similară cu întâlnirea unei celebrități, așa cum face Turkle, este incorect. Cu siguranță, întâlnirea cu Ansari ar putea fi o situație în care mulți și-ar dori mai degrabă un document decât o conversație, însă interacțiunea socială mediată digital este adesea mai puțin centrată pe obiectul media, ci mai degrabă pe un dialog reciproc, ceva ce diferitele servicii sociale pot încuraja sau împiedica, în funcție de modul în care sunt proiectate.
Înțelegerea artei fotografice așa cum se desfășoară pe platformele sociale nu se face comparând-o cu arta fotografică tradițională (care urmărește să creeze un obiect de artă), ci privind-o ca pe o comunicare a experienței în sine. Este mai puțin o activitate mass-media și mai mult o împărtășire a ideilor, a viziunii și experienței tale din prezent. Atomizarea fluxului efemer al realității trăite în obiectele transmisibile este sfârșitul fotografiei tradiționale și esența snap-ului social. Pe măsură ce fotografiile au devenit aproape incredibil de ușor de realizat, existența lor ca obiecte nu mai este specială sau interesantă. Ele există acum mai degrabă într-un mod mai fluid, sub formă de comunicare: un discurs vizual mai mult lingvistic decât formal artistic. Astfel, arta fotografică socială ar trebui înțeleasă nu ca o îndepărtare de moment sau conversație, ci ca o imersiune profund socială.
Turkle își centrează analiza pe selfie-uri (acele fotografii pe care ți le faci ție însuți), susținând că dăm experiența momentului la schimb pe documentare. Dar atunci când vedem selfie-urile nu ca pe o abundență de fotografii autoportret, ci mai degrabă ca pe o împărtășire a unei experiențe, o comunicare a cine sunt eu, a faptului că am fost aici, că m-am simțit astfel, obișnuința de a face selfie-uri nu mai este deloc surprinzătoare sau antisocială. În mare parte selfie-urile nu înregistrează evenimente excepțional de rare cu oameni celebri, ci exact opusul, momentele de zi cu zi care compun viața în toată varietatea sa. Vorbind despre fotografia perfect înrămată și perfect luminată a unei plaje ca despre un frumos obiect de artă poate conduce la o conversație destul de plictisitoare, mai ales gândindu-ne că aceeași fotografie este multiplicată în feeduri ale rețelelor sociale care arată cam la fel. În schimb, selfie-ul este imaginea care vorbește depre tine și care îți aparține exclusiv; nimeni altcineva nu poate face selfie-ul tău, este propria ta voce-imagine și asta o face intimă și expresivă. Este profund înrădăcinată în momentul prezent și tocmai de aceea dorim să o distribuim și vizualizăm.
***
Prin acest exemplu de partajare modernă a fotografiilor, distincția care se face aici desparte serviciile sociale centrate pe conținut și cele orientate pe comunicare. Desigur, toate rețelele sociale le includ pe ambele, dar nu toate se axează pe amândouă în mod egal.
Principalele rețele sociale de astăzi sunt foarte preocupate de obiectul media, singurul aspect al experienței care este eliminat, separat, plasat într-un profil sau flux, atribuindu-i-se tot felul de valori statistice pentru a cuantifica cât de multe persoane îl apreciază. La un nivel mai simplu, rețelele sociale dominante își organizează site-urile lor și experiența ta în jurul acestor obiecte media, fie că este vorba despre fotografii, video, părți de text, check-in-uri și așa mai departe. Acestea reprezintă unitatea fundamentală de experiență pe care tu să faci clic, să o comentezi și să o distribui. După publicarea unei fotografii, conversația are loc în jurul ei, de-o parte și de alta, pe ecran.
Totodată, o componentă cheie a rețelei sociale efemere (apreciată de utilizatorii săi, dar neexplorată în majoritatea analizelor) este faptul că respinge această unitate fundamentală de organizare. Nu există comentarii afișate pe un Snap, nici inimioare, nici like-uri. Efemeritatea face ca această comunicare să se facă mai degrabă prin fotografii decât pe marginea lor.
Respectivul obiect media, să zicem, o fotografie, reprezintă sfârșitul pentru rețelele sociale dominante, dar resursa pentru serviciile efemere, lăsând în umbră obiectul media și făcând să fie redundant exact aspectul pe care se bazează alte servicii. Ca selfie-urile aflate într-o continuă dezvoltare, obiectul efectiv fotografic este doar un produs secundar al comunicării și nu neapărat punctul său central.
Prin reducerea importanței obiectului media, prin a-l face redundant, accentul se mută pe comunicarea în sine. Acest fapt explică foarte bine intimitatea unui Snap în raport cu o imagine statică distribuită pe un alt site. Alte servicii, chiar și componentele lor de mesagerie directă, sunt organizate de și în jurul obiectelor media fixe. Acestea reprezintă sociabilitatea bazată pe media care a oferit rețelelor sociale numele care îl au („social media”).
O imagine devine o fotografie, în parte, pentru că are margini. Rama dă valoare fotografiei. Evident, un Snapchat este de obicei neînrămat, pe ecran complet, reprezentând mai mult un moment decât un obiect de artă. Mai puțin preocupată de a distribui experiențe-trofeu și a spera că va avea loc o comunicare în jurul acestora, o rețea efemeră lasă în umbră obiectele de artă în favoarea concentrării pe momente, pe experiență, pe comunicare; încurajează mai mult aspectul social decât pe cel media, mai mult pe social și mai puțin pe rețea.
Poate că motivul pentru care majoritatea rețelelor noastre sociale dominante se concentrează pe conținut, pe obiectele media, este faptul că acest conținut poate fi stocat. Sociabilitatea este tratată în același mod ca informațiile ce pot fi indexate, așa cum fac motoarele de căutare pe internet. Fotografiile și toate celelalte sunt înregistrate, păstrate, organizate în profiluri care urmează să fie măsurate, urmărite și clasificate. Toate acestea aveau sens pentru că la asta foloseau oamenii computerele de birou, în mare parte. Poate că ascensiunea telefonului mobil, prin care oamenii caută mai puține informații și comunică mai mult, a arătat că acesta era un model eronat de organizare a oricărui aspect social. Închei cu o notă extrem de speculativă aici, dar a venit, cu siguranță, momentul să regândim sociabilitatea bazată atât de fundamental pe obiectele media.
Se poate înțelege atracția obiectului media și de ce continuăm să ne dorim să producem și să consumăm acele momente frumoase încadrate într-o ramă fotografică. Trupa pe care o urmărești în momentul său cel mai intens, apusul de soare, adunarea de familie, întâlnirea cu un comediant faimos: există cu siguranță un loc pentru aceste fotografii importante, salvate permanent. Așa cum spun adesea, rețelele sociale efemere și cele permanente lucrează mai degrabă împreună, decât în opoziție. Chiar și Snap-urile sunt adesea transformate în opere minunate de artă.
Dar, pe cât de ușor este să apreciem importanța acelor momente speciale, este la fel de ușor să subestimăm momentele aparent banale din cadrul acelor momente speciale. Cei care studiază lumea socială apreciază complexitatea momentelor aparent banale. Momentele considerate adesea obișnuite, plictisitoare ale vieții de zi cu zi sunt de fapt profund importante. Gesturile sociale minore alcătuiesc esența vieții noastre: a saluta, a zâmbi, a ne recunoaște unul pe altul, fețele, lucrurile și stările noastre fluctuante. Rețelele sociale permanente nu reușesc să capteze acele banalități importante într-un mod confortabil. Și acest lucru reprezintă exact aspectul la care excelează rețelele sociale efemere, care sunt create pentru comunicarea de zi cu zi, cu natura sa trecătoare, adesea distractivă și întotdeauna importantă. Pentru faptul că nu încearcă să considere viața socială doar o oportunitate de a surprinde momente-trofeu, rețelele sociale efemere sunt mai familiare, pun în evidență sociabilitatea de zi cu zi, care nu este nici pe departe banală.