Social Media temporară
Tehnologia are un mod de a face timpul simultan important și derutant. Tehnologiile de comunicare, de la vorbire la scriere, la înregistrarea sunetului și a imaginii, perturbă temporalitatea, amestecând trecutul, prezentul și viitorul în moduri noi și imprevizibile.
Tehnologia are un mod de a face timpul să fie în egală măsură important cât și derutant.
Tehnologii de comunicare de la vorbire, la scriere, la înregistrarea sunetelor și la vedere, perturbă temporalitatea, amestecând trecutul cu prezentul și viitorul în moduri imprevizibile. Această atemporalitate haotică face parte din interesul pe care îl prezintă rețelele sociale, sau cel puțin ce mă interesează pe mine. Mai exact, faptul că rețelele sociale construite până acum au o anumită și ciudată orientare spre timp: o inevitabilitate asumată de a înregistra aproape tot pentru totdeauna.
Majoritatea perspectivelor personale despre rețelele sociale, precum și cercetările cu privire la acestea, pornesc de la premisa că ceea ce facem în online poate fi și cel mai probabil este permanent. Fotografia postată azi va fi acolo și mâine. Uneori, acesta este un gând satisfăcător: că într-o zi o să putem rememora cu drag acest moment. Uneori este noțiunea înfricoșătoare că ce facem astăzi se va întoarce împotriva noastră mai târziu. Deși există unele cercetări privind ștergerea conținutului de pe rețelele sociale, de exemplu extraordinara lucrare scrisă de Danah Boyd, „White-Walling", în care utilizatorii își elimină periodic conținutul. În general, viziunea noastră despre rețelele sociale presupune că ce se produce este, în mare măsură, permanent. De exemplu, Rob Horning subliniază, pe bună dreptate, că „sinele” se întrepătrunde tot mai mult cu datele și cu documentarea rețelelor sociale, argumentând:
Supravegherea omniprezentă va fi trăsătura fundamentală a subiectivității de acum înainte. Nu va exista o percepție a sinelui care să nu ia în considerare cum a fost sau cum va fi înregistrat sinele, cum acesta va apărea ca un artefact în căutările online.
„Înregistrat” și „artefact” sunt cu siguranță termenii adecvați acum, iar primul îl presupune pe al doilea. Dar oare trebuie înregistrarea să fie mereu considerată un artefact viitor inevitabil? Trebuie să presupunem în continuare că ce se produce pe rețelele sociale este permanent? Sunt curios ce se întâmplă cu identitatea dacă rețelele sociale pun accent mai puțin pe înregistrări, și mai mult pe ceva mai temporar. Ar fi o identitate mai puțin preocupată de ea ca de un „artefact” perpetuu, o idee mai puțin nostalgică a prezentului ca un potențial viitor trecut. În schimb, ar putea fi o identitate un pic mai ancorată în prezent, pentru prezent.
Ce-ar fi dacă pur și simplu am regândi întreaga viziune a presupusei permanențe a rețelelor sociale? Cum ar fi dacă rețelele sociale, sub toate formele lor, ar avea o abordare diferită a timpului, promovând implicit efemerul ? Cum ar arăta diferitele site-uri ale rețelelor sociale dacă efemeritatea ar fi implicită, iar permanența, cel mult, o opțiune?
Este ușor de subestimat semnificația injectării unei doze mai mari de efemeritate în rețelele sociale. Dar a face rețelele sociale mai temporare schimbă fundamental relația noastră cu vizibilitatea online, cu confidențialitatea datelor, cu proprietatea asupra conținutului și cu „dreptul la uitare”. Schimbă funcționarea stigmatizării sociale, a rușinii și chiar a identității.
Dincolo de „dreptul la uitare”, cum rămâne cu posibila eroziune a obligației de a ne aminti?
***
Ne gândim cum va apărea numele elevului de liceu în rezultatele căutării peste ani sau cum vor arăta candidații la președinție în comparație cu profilurile lor din trecut. Într-adevăr, declarația aia des întâlnită: „Mă bucur așa de mult că n-am avut rețelele sociale în tinerețe!” este în cele din urmă un mod de a afirma ce problemă imensă va fi prezentul nostru când va fi excavat în viitor. Mesajul este adesea că ar trebui să ne fie rușine în ceea ce facem, că ceea ce creăm acum ne va aduce stigmatizare în viitor.
Este extrem de important să recunoaștem prejudiciul pe care îl poate aduce media permanentă și că acest prejudiciu nu este distribuit în mod egal. Pentru persoanele cu identități nenormative sau care sunt vulnerabile din punct de vedere social este mult mai mult în joc, acestea putând să se confrunte cu posibilele prejudicii pe care datele din trecut le pot cauza prin umilire și stigmatizare. Atunci când companiile de rețele sociale fac greșeli de confidențialitate, cine are cel mai mult de suferit nu este hetero, alb sau bărbat. De aceea mișcările precum dreptul la uitare sunt atât de importante.
Există, totuși, o tensiune aici: ar trebui să fim atenți să nu prezentăm posibilele beneficii ale rețelelor sociale temporare ca promovând ascunderea, plină de rușine, de trecutul nostru. După cum am mai spus,
când ne bucurăm de faptul că nu avem o evidență a trecutului nostru rușinos, o dovadă a modului în care ne-am schimbat de-a lungul timpului ca oameni, celebrăm în același timp și norma culturală care se așteaptă la perfecțiune, normalizare și la un comportament constant. Ce-ar fi dacă mai mulți oameni și-ar purta identitățile trecute cu mai multă mândrie? Am putea eroda norma coerenței identitare, ceva ce oricum nimeni nu atinge, și îmbrățișa schimbarea și creșterea în sine. Poate că popularitatea rețelelor sociale va obliga mai mulți oameni să se confrunte cu realitatea că identitatea nu este și nu poate fi coerentă și fără pată.
A considera ștergerea datelor ascunderea de trecutul nostru ar putea, de fapt, să adâncească stigmatul micilor murdării digitale, al ideii că a fi umani și schimbători este ceva de care să ne fie rușine. O atitudine mai sănătoasă față de trecutul nostru documentat ar fi să recunoaștem cât de diferiți eram înainte, chiar și dacă există greșeli semnificative. Schimbarea ar putea fi considerată nu un defect, ci o calitate, o dovadă a creșterii, o caracteristică a identității noastre mai degrabă decât un defect.
***
Aș dori să vă sugerez o a doua modalitate de a înțelege rețelele sociale temporare, nu ca o ascundere de trecut, ci ca o asumare a prezentului. În februarie, am început să scriu un eseu despre Snapchat pentru The New Inquiry, susținând că un lucru pe care rețelele sociale efemere precum Snapchat îl fac este să ne schimbe modul în care ne raportăm la ele de obicei: de la folosirea lor pentru a ne concentra pe o serie de viitoare trecute, la pur și simplu a ne accepta prezentul. Deși a ne documenta viețile nu este ceva nou, modul și gradul în care o facem este: rețelele sociale, telefoanele inteligente și restul tehnologiilor de documentare în continuă proliferare îi încurajează pe oameni să vadă viața în prezent ca pe o potențială fotografie, GIF, videoclip, actualizare a statutului, check-in care urmează să fie arhivate. Și, de reținut, rețelele sociale în special oferă un public pentru efemeritățile noastre, care este parțial responsabil pentru disponibilitatea noastră de a ne documenta, pe noi și pe ceilalți, atât de temeinic.
Această cultură a documentării în epoca rețelelor sociale a apărut ca ceva deosebit de nostalgic. Pentru că ceea ce facem pe rețelele sociale este adesea destul de permanent, această „viziune documentară” tinde să fie o privire sentimentală. Filtrele foto faux-vintage care au făcut ca instantaneele digitale recente să pară îngălbenite de timp sunt un exemplu perfect al „nostalgiei pentru prezent”, care are loc atunci când aproape orice moment poate fi reamintit cu atâta ușurință. Rețelele sociale permanente încurajează înțelegerea prezentului ca fiind „documentabil”. În schimb, rețelele sociale temporare sunt anti-nostalgie, permițându-i prezentului să fie suficient de bun așa cum este.
Din acest motiv, rețelele sociale temporare au o relație complicată cu memoria. O parte a atracției pentru rețelele sociale permanente este capacitatea de a ne uita în urmă și de a ne aminti atât de multe din viața noastră. Dar prezumția conform căreia cu cât salvăm mai mult, cu atât ne amintim mai mult se poate prăbuși când atingem un punct de hiper-documentare, amintindu-ne, poate, mai puțin din cauză că este documentată atât de bine. Prin descărcarea amintirilor și a efortului de a reține informații în baze de date, nu prea mai este nevoie să ținem minte vacanța aia pentru că a fost așa de bine păstrată în albume digitale din ce în ce mai mari. Arhive așa de mari că devin din ce în ce mai banale, încât rareori ne mai uităm pe ele. În schimb, a nu documenta ceva pentru posteritate poate însemna a ne aminti mai mult. De exemplu, cronometrul Snapchat cere o atenție deosebită: atunci când te uiți repede, te uiți cu atenție. Poate că nu o să-ți amintești perfect imaginea, însă povestea pe care o spune și cum te simți în acel moment devin mai pregnante. Rețelele sociale permanente se concentrează pe detaliile unei fotografii, în timp ce rețelele sociale temporare se concentrează asupra a ceea ce a însemnat ea și pe ce a mișcat în tine.
Astfel, rețelele sociale temporare ar putea fi și o antiteză la banalitatea rețelelor sociale. De obicei, a documenta ceva însemna că acel ceva este demn de atenția noastră, însă atunci când documentarea se extinde exponențial, așa cum se întâmplă în prezent, importanța este mai mică. În viitorul apropiat, trecutul apropiat va fi mai puțin deficitar pentru că prezentul actual este atât de abundent. În prezent, logarea la fluxuri sociale pare de multe ori un bazar al banalității, efemeritatea cotidiană care populează aceste site-uri a erodat profund orice legătură fundamentală între „a documenta” și „importanță”. Pe vremea când nu erau atât de mulți fotografi, documentarea prin fotografie presupunea un anumit nivel de importanță, în timp ce acum e o glumă să vezi pe cineva cum fotografiază un hamburger. Abundența de documentare fotografică a dus la crearea unui opus propriu: a nu fotografia un moment de multe ori îi conferă acestuia importanță. De exemplu, a nu-ți fotografia mâncarea poate însemna respect pentru locul respectiv și pentru persoanele în compania cărora te afli. În epoca hiper-documentării, fotografia în particular și documentarea în general se traduc mai puțin prin importanță și mai mult prin banalitate. Rețelele sociale temporare creează un anumit deficit de care este multă nevoie, întrerupând ciclul acumulării documentare, nepermițându-le să depoziteze foarte mult. Am fost strângători necumpătați de dovezi ale vieților noastre. Nu există arheologie importantă când totul este salvat.
***
Fetișizez efemerul, prezentul, momentul acesta? Până la un punct, da. Rețelele sociale sunt tinere și sper să renunțe la această presupusă permanență a datelor noastre. Este mare nevoie de un suflu corector de efemeritate. Prezentul nu trebuie să fie întotdeauna dominat, ținut la locul lui și fixat. Uneori, e mai bine să-l păstrăm așa cum e, lăsând mai multe clipe să treacă nedocumentate și nepartajate și fără cutii și categorii documentare cu valori statistice corespunzătoare în baze de date din ce în ce mai mari. În schimb, rețelele sociale temporare consideră prezentul mai puțin ca pe ceva care se dorește organizat într-un muzeu, ci mai degrabă ca pe ceva care poate fi necunoscut, neclasificat, nepus la treabă.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că ar trebui să renunțăm la o documentare mai solidă. Rețelele sociale temporare nu se opun, de fapt, rețelelor sociale durabile. După cum am recunoscut mai devreme, mulți dintre noi prețuiesc creații din trecut. Există o chemare către cronologia unor evenimente importante din viață. Dar permanența nu ar trebui să fie un standard și, poate, nici măcar ceva implicit. Mai bine să considerăm timpul ca pe o variabilă într-o ecologie complexă a rețelelor sociale, unde lucrurile nu sunt atât de des partajate pentru totdeauna. Da, multe site-uri au anumite funcționalități de ștergere pe platformele lor, dar ce-ar fi dacă mai multe rețele sociale ar avea efemeritatea încorporată de la început?
Acestea sunt genul de întrebări și probleme la care vreau să lucrez și la care îi încurajez și pe alții să se gândească. Internetul nu înseamnă sfârșitul uitării, ci că are nevoie ca ea să aibă loc.
